Mihail Onaca

Mihail Onaca

mihail_01.17_-10

Cel mai probabil, la fel ca și mine, ești unul dintre cei 70.000 de followeri de pe Instagram a lui Mihail Onaca. Da, Mihail e tipul ală cu o alură foarte seriosă a cărui fotografii au ajuns, printre altele, în The Guardian, Condé Nast Traveler și Resource Magazine, și pe care Airbnb l-au trimis în San Fransisco ca să exploreze orașul prin fotografie. Ei bine, proiectele lui sunt multe, diverse și la fel de complexe ca personalitatea lui, iar el e de fapt un tip super jovial. În caz că nu ești unul dintre cei 70k, șanșele să devii unul sunt foarte mari pentru că Mihail are, așa cum spune chiar el în scurta descriere de pe Insta, o curiozitate care e absolut contagioasă și prin care reușește să privescă și să fotografieze în moduri infinit diferite locuri, oameni și situații încărcate cu poveste.

Am stat de vorbă cu el despre cine este Mihail Onaca – personajul din spatele brandului care îi poartă numele și despre modul în care persoana și brandul se contopesc. Despre parcursul său, despre curiozitate și plimbări, despre tranziția de la pasiune la un business de succes, și mai ales despre felul în care creativitatea poate fi explorată și exploatată fară urmă de remușcare! 

Interviu de Florina Dascăl

 Mihail_2

Cine este Mihail Onaca, omul din spatele brandului?

Mihail este tip din Baia Mare care, prin clasa a 12-a, s-a hotarât subit să dea la teatru. Sincer, nu credeam că aș avea talent în acestă direcție, dar câteva persoane din jurul meu insistau că trebuie să dau la teatru. Eu cochetam mai mult cu regia. Aveam multe idei și o imaginație vastă și mi s-a părut că regia va fi un instrument care m-ar ajuta să îmi pun lumea fantastică în practică. Însă, o prietenă dragă mie, Silva Helena Schmidt, care este acum actriță la București, a insistat și m-a ajutat să mă pregătesc pentru admiterea la teatru. După două săptămâni de muncă am reușit să intru. Am făcut trei ani de teatru, am jucat, după facultate, în câteva spectacole în Cluj, la Național și la Operă: în ”Cum vă place” de Peter Uray, în „Excentric”, un spectacol bazat pe un text colectiv scris de actori și regizori și în opera Nabucco a lui Verdi. După toate astea, prin 2012, am început să pun la cale împreună cu câțiva colegi și prieteni un grup independent de teatru – „Create.Act.Enjoy”. Acolo, am lucrat ca actor independent doi ani și în 2014 am zis „gata, pauză, nu mai pot”.

Pauza de atunci s-a dovedit a fi una mai lungă și, între timp, fără nicio activitate în teatru, am avut nevoie de ceva cu care să-mi umplu timpul liber. Așa m-am apucat de fotografie. Făceam fotografie încă dinainte de facultate, aveam în liceu un aparat foto, un digital mic, o… săpunieră, cu care mă jucam pe acasă, mergeam pe dealuri, prin pădure, făceam încercări. Dar, la facultate nu am mai avut timp de asta. Totuși, într-o zi mi-am luat efectiv telefonul mobil, un iPhone5C – nu aveam aparat în perioada aia – și am început să fac poze prin Cluj. Încet, încet, am început să fiu din ce în ce mai apreciat și să apară proiecte – oameni care mă contactau să facem fie o campanie, fie să promovăm un produs sau să fotografiez un model. Cam așa s-a derulat totul în ultimii ani pentru mine.

Ai început fotografia ca pe o chestie serioasă sau mai mult din joacă?

Mai mult din joacă. Aveam telefonul mobil și mă plimbam, mereu fac plimbări și îmi place să ies, să mă uit la clădiri, să intru în curți ascunse. Așa că am zis, de ce să nu fac și poze? Nu aveam nimic construit, nicio idee de marketing, totul s-a întâmplat cumva firesc. Nu postam des, postam când simţeam, dacă îmi venea să postez postam, dacă nu, nu, nu eram riguros la început. Mă interesa doar să îmi fac pozele să arate bine, să am fotografii bune.

Ce s-a întâmplat în momentul în care te-ai trezit cu foarte mulți followeri?

M-am mirat puțin, nu înțelegeam ce se întâmplă. Când am început, la noi, Instagramul era o aplicație mai de nișă. Nu simțeam neapărat că am ce să caut acolo, părea a fi  pentru selfie-uri și poze random, filtrate și suprasaturate. Apoi a crescut și la noi cu toate că nu e mediul principal de social media.

Am avut o fotografie preluată de Instagram prin 2014, la un concurs organizat de ei, cu tema „geomeria”. Făcusem o poză tatuajului meu cu triunghi de pe spate și cu un obiect muzical, un trianglu, undeva lângă. Erau astfel două triunghiuri, unul cu capul în sus și unul cu capul în jos. Fotografia asta a fost preluată pe contul lor, iar după ceva timp am primit un mail de la ei „Salutări, ne place munca ta, tocmai ai fost inclus pe lista noastră de suggested users.”- aceea fiind o listă actualizată de Instagram o dată la două săptămâni. Dacă erai acolo, practic îți exploda contul pentru că deveneai vizibil la nivel global. Așadar, la început followeri erau câțiva români, dar după experiența aceasta au început să mă urmărească oameni din America, Rusia, Anglia, Franța, Italia, China, Tailanda, practic din orice țară.

Mihail_3

Cum ți-ai dat seama că Mihail Onaca devine un brand?

Cred că în momentul în care am început să văd că proiectele sunt din ce în ce mai dese. Primeam mail-uri din neant, îmi picau, pur și simplu propuneri și îmi scriau diverși oameni „noi avem un start-up, facem asta, vrem să facem asta, ne gândeam că poate lucrăm împreună, ne place munca ta”, sau „suntem o agenție de publicitate, lucrăm pe proiectul ăsta, avem nevoie de o campanie pentru asta, ai fi interesat?” Și la un moment dat am zis, ok, se pare că încep să meargă puțin lucrurile prin intermediul contului de Instagram, de ce să nu îmi construiesc puțin imaginea și să devin mai riguros în această privință.

Deci crește presiunea o dată cu followerii și proiectele?

Oarecum, adică e normal că în momentul în care devii vizibil ai oameni care așteaptă de la tine o constanță. Eu văd Instagram-ul ca pe o revistă. Practic, te abonezi, aștepți un anumit număr și îți place faptul că revista e consistentă, în sensul că îți livrează constant ceea ce ai tu nevoie să vezi. De aceea cred că e foarte important ca un cont de Instagram să aibă o anumită consistență – și aici variază – poți să ai o consistență a temei, o consistență cromatică doar, foarte multe lucruri pot da consistență unui cont, dar e important ca aceasta să existe. Oamenii te urmăresc ca și cum ar urmări o revistă și așteaptă să primească mereu ceva.

Există rețete?

Sigur, și din păcate foarte multă lume merge pe ele. Mie nu mi se pare că am rețete pe care le folosesc, încerc să fiu cât mai divers: fac și poze de arhitectură, poze cu oameni, cu peisaje, shooting-uri de fashion, nu mă limitez la un singur subiect. Mulți oameni asta fac, își găsesc o zonă care prinde, o temă, și merg doar pe ea. De exemplu, eu vreau să fotografiez doar cafele. Perfect, în fiecare zi mă duc în localuri extraordinare cu interior frumos și fac poze cu cafele. Atunci oamenii care mă urmăresc vor fi cei interesați de cafele, de estetica unei cești de cafea sau a unei mese de cafea și vor fi tot timpul acolo așteptând o postare. În cazul meu intervine un risc, eu nu postez niciodată ceea ce se așteaptă unii sau alții să postez și risc de fiecare dată să dezamăgesc când pun și altceva.

Ai simțit vreodata presiune din partea fotografilor „profesioniști”? Ce înseamnă să fii fotograf profesionist și unde mai exact este limita între un fotograf amator și unul profesionist?

Consider că este o limită mai fină. Pentru mine, fotograf profesionist este orice fel de fotograf, care prin munca lui reușește să se întrețină. Să-și obțină mai mult de 50% din venit. Un fotograf amator este cel care mai are un job sau e interesat și de alte lucruri, dar și fotografia e un hobby și ocazional, are anumite ieșiri în care face fotografie. Pentru mine așa s-ar împărți cele două categorii. Nu cred ca am simțit vreodata presiune din partea acestor fotografi profesioniști, uneori nici nu simt că fac parte din acest mediu. Nu am fost niciodată ceva anume, nu m-am definit niciodată ca fiind rocker, sau orice altceva. Eu sunt Mihail. Fac ce fac. Cine mă apreciază, mă apreciază, cine nu, nu. Și atât. Da, am primit mesaje de la fotografi profesioniști. Unii mi-au zis de bine, alții mi-au zis de rău, dar cumva mi se pare normal să existe părerile astea.

Când ai început, ai început cu fotografie urbană, de arhitectură. Cum a fost trecerea la lucrul cu modele?

Oarecum naturală, datorită teatrului, dar și cu spaimă. Cred că perioada în care am renunțat la teatru a fost urmată de un șoc, am luat o pauză, fiind într-un moment în care chiar nu mai voiam să fiu parte din mediul respectiv. Am ales să merg într-o zonă urbană, fără oameni, pentru că simțeam o nevoie să mă calmez, a fost un refugiu. Mă calma să merg în oraș singur, să observ, să găsesc spații noi, să le observ din nou. Încercam să obțin o fotografie care să nu aibă niciun element uman, dar care totuși să vorbească de la sine. Mai târziu am realizat că nu pot să renunț la lucrul cu oamenii, experiențele pe care le ai prin intermediul oamenilor fiind esențiale. Am decis, așadar să încerc să fac niște fotografii cu prieteni și am pozat, de la prietena mea cea mai bună din copilărie, până la prieteni ai prietenilor, care mi se păreau mie potriviți pentru fotografii. Încercam să îi invit la o cafea, să ne plimbăm și să facem câteva cadre. Mi s-a părut ca e ok, că iese și apoi mi-am dat seama că trebuie să fac asta și la un nivel profesionist.

Mihail_4

Se leagă fotografia de regie?

Da! Cam acum un an, după o perioadă destul de lungă de la începuturile mele fotografice, pe cât credeam că am făcut o schimbare drastică de domeniu, mi-am dat seama că în momentul în care lucrez cu oameni intervine vizunea mea care e clar influențată de teatru, am o zonă mai dramatică, îmi plac compozițiile îndrăznețe, îmi plac contrastele, culorile, lumina puternică, umbrele.  Când lucrezi cu un model e oarecum asemănător cu lucrul dintre un regizor si un actor.

Deci poți să îmi interpretezi o fotografie?

Da, în sensul că mi se pare că regizez ceea ce fac cu modelele. Am o anumită viziune, știu ce fel de fotografie sau stare vreau să obțin, am un anumit target și ce încerc e ca modelul sau actorul să vadă și el ceea ce văd eu. Modul în care fac asta e foarte legat de teatru. Le dau instucțiuni de genul „tocmai ai venit de undeva…, ai pățit ceva…, ai ajuns aici și ți-ai dat seama că… îți aduci aminte de…”. Am anumite indicații prin care încerc să scot o anumită stare din model. În felul acesta simt că se leagă foarte mult domeniile.

Cum reușești să fii mereu inovativ? Multă lume se întreabă cum reușești să fotografiezi Clujul mereu din altă lumină? Clujul a fost un pretext sau a fost un motiv? O alegere din inerție sau din pasiune?

E un mix între pretext și motiv. Fotografia mea e clar legată de locurile și oamenii care mă înconjoară. Cel mai probabil, dacă aș fi altundeva, mi-aș găsi inspirația acolo. Clujul îmi place însă enorm și mi se pare un oraș frumos, de care sunt legat. Ultimii 10 ani i-am petrecut aici. Am locuri și amintiri dragi. Îmi place foarte mult să fotografiez Clujul. Am avut totuși momente în care am simțit că nu mai știu la ce să fac fotografii, unde să mă mai duc, ce clădiri, interioare sau curți extraordinare ar mai fi. Apoi mi-am dat seama că nu trebuie să alerg, că fac pozele astea pentru mine până la urmă. La un moment dat, limita devine incertă. Nu mai știi exact, faci pentru cei care te urmăresc, faci pentru tine? Așa că încerc să înclin balanța asta cât mai înspre mine, ca să îmi satisfac eu nevoile și curiozitățile și să fac ceea ce îmi place mie.

Să înțeleg că din curiozitate îți tragi satisfacția?

Da. Cum am și în bio, cred că da, la asta se referă. Încerc să nu îmi pun obloane. Să nu mă limitez. Nu o să refuz să fac fotografie la un zid gol cu umbra unui copac pe el care arată extraordinar, sau la o lebădă pe un lac. Dacă văd o pisică într-o curte, care stă la soare și culorile ei merg cu contextul nu o să evit să îi fac o fotografie doar pentru că în general nu fotografiez pisici. Încerc să mă păstrez viu și să explorez zone cât mai diverse.

Este fotografia este un instrument de autocunoaștere?

Da, clar. În momentul în care faci o fotografie e clar că ceva din tine decide să facă acea fotografie. Eu unul nu merg pe o rețetă. A, pisica din curtea abandonată? Rețeta 1, asta merge! Nu, eu cred într-un simț al momentului, ceva ce te inspiră. Imaginile, imaginația, visele, anumite trăiri din copilărie și mixurile dintre ele ne formează ca artiști. Și în momentul în care îți descoperi toate lucrurile astea și îți permiți accesul spre ele și nu îți închizi sertarele, în momentul ăla începi să te descoperi. Să înțelegi ce te definește ca om și ca artist.

Este și un instrument de cunoaștere?

Am reuşit să călătoresc prin fotografie, ce-i drept. Cel mai frumos loc în care am fost datorită fotografiei e Bali. Nu-i ceva ce să-mi definească fotografia, dar în momentul în care ajungi acolo și vezi câtă frumusețe e pe insula asta și cât de pașnici sunt oamenii și ce vegetație există, cum arată obiectele, plajele, templele, e ceva extraordinar, nu ai cum să nu fii impresionat, e ceva superb. Mai ales sentimentul de pace și liniște de acolo, asta m-a impresionat cel mai mult. Sau San Fracisco. Acolo am rezonat mult cu ce am văzut – cafenelele, străzile, oamenii, totul e un mix extraordinar.

La prima vedere pari un tip foarte serios, care a avut super mult talent și dedicare plus o cameră foto super complicată. Dai impresia că nu oricine poate fi Mihail Onaca. Crezi că avem cu toții o latură creativă care așteaptă să fie explorată?

Da, clar da. Cred că oamenii au un potențial foarte mare. Toți oamenii, nu doar artiștii, nu doar oamenii creativi. Un potențial care rămâne neexplorat din diverse motive: contextul social, alegerile pe care le faci, oamenii cu care te întâlnești, traumele pe care le ai. Cred că e foarte important ca om, să accepți și să-ți asumi anumite lucruri despre tine și dacă există anumite blocaje sau frici, să vezi ce poți să iei bun din ele. Am impresia că din toate problemele astea poți să extragi ce vrei tu, să îți înțelegi părțile negative, să te joci cu ele și să creezi, începând chiar de acolo, de unde ești.

Am impresia că oamenii ar putea face mult mai multe dacă ar încerca asta. Eu nu am nici un background special, dimpotrivă, pur si simplu am încercat sa îmi explorez creativitatea, să nu pun o barieră în fața ei. Dacă am avut o idee, am încercat să o pun în practică. Nu există niciun fel de presiune să publici sau să afișezi ceea ce faci. Do it, apoi te decizi dacă e ceva pe care merită insistat, dar do it! Experiența de a încerca e vitală în creație.

Asta se aplică și pentru cei care au un day job sau e un lucru la care trebuie sa renunți?

Nu neapărat. Asta e ceva ce îți aduce o stabilitate, un venit, și dacă tu simți că în afara jobului ai energie să încerci ceva, nu te oprește nimic! Cred că mereu se poate găsi timp și pentru asta. E ușor să renunți înainte să începi, dar cred ca se poate găsi mereu timp.

Un sfat, așa, de final, pentru cei care sunt în căutarea explorării creativității?

Deși nu sunt neapărat în măsură să dau sfaturi, cred ca e foarte important ca oamenii din mediul creativ să își dea seama și să accepte că vor exista întotdeauna eșecuri, ca drumul nu va fi ușor, dar că dacă încerci și insiști pe drumul tău, se poate. Încercările, chiar dacă se termină cu eșec, sunt deosebit de importante. Mai cred că e bine să ignori cifrele și să faci ceea ce faci pentru tine. Cred că în direcția asta trebuie să se îndrepte oamenii creativi.

Pe Mihail Onaca îl găsiți în primul rând pe Instagram: @mihailonaca, dar și pe mihailonaca.com .

Începând cu 13 mai, Mihail va susține un atelier de Fotografie Urbană în cadrul ZAIN Academy. Detalii și înscrieri pe academy.zain.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *